Cum să gestionezi stările de agresivitate ale copiilor

Astăzi mi-am dorit să vă scriu despre agresivitate. Evident, această alegere nu este întâmplătoare. Este importantă pentru mine pentru că o văd prezentă zilnic în viețile noastre, fie că este verbală, fizică sau emoțională. O văd ca o preocupare fără rezolvare pentru mulți părinți și cadre didactice. În plus, am ales să vorbesc despre ea pentru că:

• Comportamentul agresiv îl vedem deopotrivă la copii și adulți în diverse situații de viață.

• Cei mai mulți recunoaștem în noi agresivitatea când trăim o supratensiune, pe care literatura de specialitate, o numeste sentiment de furie. Și cei mai mulți dintre noi privim furia ca un sentiment urât, pe care am vrea să-l nu vadă nimeni.

• De multe ori, educația, normele sociale și “pretențiile” de adult responsabil sau copil “bine crescut” care trebuie să dea exemplu bun , ne obligă să ne abținem, să nu o manifestăm sau să o controlăm. Aceasta însă nu înseamnă că ea nu lucrează profund în interiorul nostru.

• Primele semne de furie ale unui copil se întâmplă în jurul vârstei de 4 luni. După primele luni în care părinții au fost atenți la plânsul bebelușilor să le identifice foamea, durerea, plictiseala sau oboseala, atunci când îi vede plângând de furie poate fi un șoc. Parcă devin alticineva.

• Părinții copiilor, fie ei agresori sau victime ale unei astfel de situații, reacționează … chiar și cu agresivitate.

Ce este furia și de unde vine

Furia este precum un semnal de trezire la viață. De cele mai multe ori, furia vine când starea noastră de siguranță, supraviețuire sau stare de bine pare să fie amenințată. În plus este o formă de expresie de sine. Se pare că am fost creați să reacționăm astfel încât să recunoaștem o situație dificilă și să facem ceva în acest sens. De fapt, furia poate declanșa răspunsuri fizice pe care le putem recunoaște cu ușurință - înroșirea feței, transpirație, bătăi ale inimii, respirație puternică și rapidă - care împing spre acțiune agresivă.

De cele mai multe ori furia conduce către acțiune într-un mod atât de rapid, încăt nu mai este timp de gândire. Ea nu mai acționează spre împlinirea nevoilor, ci indirect, spre ranirea celorlalți.

“Atunci când devenim conștienți de nevoile noastre, furia face loc unor emoții care sprijină viața” — Marshall Rosenberg

Reacția părinților

Acest articol nu-și propune să clarifice toate aspectele legate de agresivitate sau furie. Îmi doresc doar să tratez tema agresivității dintr-o perspectivă lipsită de evaluare, etichetare sau judecare. Așadar, vă invit să ne uităm în profunzime, ce este în spatele agresivității și cum ne putem ajuta copiii să transforme emoțiile care stau la baza comportamentului, in altceva.

Cu precădere, agresivitatea timpurie a copiilor, atrage fie stânjeneală, rușine sau vinovăție, când copilul tău este cel care vorbește urât sau lovește. Dacă copilul este victima unui act de agresivitate, va atrage revolta ta de părinte, posibil și furie pentru că vrei să faci dreptate.

În multe situații reacţia ta depinde de ce se află în spatele emoţiilor tale. Îţi aminteşte brutal de situații, poate ascunse adânc în memoria ta, de situații când tu erai cel care se afla într-o stare de neputinţă. Iată de ce, impulsul tău este să-ţi ţii copilul strâns la piept şi să îl asiguri că este protejat. Pe celălalt vrei să-l pui la punct! Să ştie că nu e frumos să lovească alţi copii.

Exerciții pentru părinți

Din locul în care stau părinții, perspectiva este mereu alta decât trăirile copiilor și singurul mod în care îi putem ajuta este să coborăm din experiențele noastre, din propriile trăiri, în mijlocul lor. Și, primul lucru pe care îl putem face ca părinți este să încercăm să înțelegem ce încercau să trăiască cei doi copii.

Exercițiul observării, ascultării este o practică valoroasă care m-a învățat, că acolo unde există interacţiuni umane, există şi conflicte. Iar într-un spațiu în care se găsește mai mult de un copil, să te aștepți la cele mai variate conflicte, fie că încep de la împărţirea jucăriilor şi a spaţiilor de joacă sau de la iniţierea jocului. Din conflicte, copiii ajung să înveţe despre propriile limite şi ale celorlalţi.

De exemplu, dacă ne raportăm la etapa de vârstă trei‑şase ani, copiii sunt într‑o perioadă în care nevoile lor sunt imediate, nu suportă amânare şi sunt toate pe acelaşi palier al importanţei. Copilul care are un comportament „agresiv“ este copleşit de emoţii pe care nu le înţelege şi cărora nu ştie cum să le facă faţă. El se simte în disconfort, iar prin modul în care comunică acest lucru caută protecție, caută conectare.

Mulţi dintre părinţi au tendinţa să reacţioneze punând întrebări gen: Tu ce ai fi făcut în locul lui? I‑ai dat şi tu una? Și tu l‑ai lăsat să îţi zică asta? Și educatoarea, bunica, bona ta unde era în timpul ăsta? Sau pot chiar să îi dea sfaturi sau să comenteze altminteri: Uite ce ai fi putut să faci. Ce copil rău este X.  În aceste momente părintele poate călăuzi copilul către partea cognitivă a creierului său, fără să îl lase pe copil să îşi trăiască singur emoţiile, fără să‑i ofere şansa să ajungă la adevărul lui. Iar pentru a ajunge la povestea lui este nevoie de răbdare din partea adulţilor.

E important pentru un părinte să înveţe în timp să nu verbalizeze ca primă reacţie, ci să fie conştient de ceea ce s‑a născut în el, mai ales că primul impuls ar putea fi un val puternic de revoltă, o furie care de obicei apare când identifică situaţia cu una similară din copilăria lui. Este de ajutor să tragă aer în piept, să creeze o distanţă. Și abia apoi poate să ofere timp şi spaţiu de ascultare pentru copilul său. Fără să îi dea sfaturi, să îl judece, să îi pună etichete sau să facă propriul scenariu. Acesta este momentul când ne exersăm empatia, abilitatea care îi va ajuta pe părinți să înţeleagă adevăratele intenţii şi nevoi din spatele comportamentelor copiilor, iar copiii se vor simți înțeleși, conținuți, protejați și iubitiți. Pentru că, ceea ce trăiesc ei, contează cu adevărat.

Copilul care agresează …

Este important să ne uităm la ce se întâmplă în mediul în care copilul creşte: este unul de siguranţă emoţională? Este unul în care toate emoţiile sunt acceptate? Ca să dăm doar câteva exemple, atunci când copilul trece prin încercări precum despărţirea părinţilor, certuri în familie, apariţia unui frăţior, plecarea mamei la muncă, absenţa prelungită a părinţilor, lipsa de atenţie, el poate manifesta acasă sau în colectivitate comportamente care îi rănesc pe ceilalţi.

Copilul care „agresează“ este, de cele mai multe ori, mânat de nevoia de exprimare şi procesare a unor emoţii intense, însă este important să punctăm că înţelegerea acestui fapt este posibilă doar în compania unui adult care să îl însoţească: să fie un model în gestionarea emoţiilor, să îi accepte şi valideze trăirile, să fie acolo cu răbdare şi dorinţa de a fi o influenţă pozitivă în viaţa acelui copil. Putem numi acest proces unul de învăţare a autoreglării emoţionale, iar comportamentele care îi pun pe adulţi în dificultate fac parte din acest proces şi este important să fie privite ca atare: oportunităţi de învăţare şi de demonstrare a unui alt mod de gestionare a emoţiilor.

Când un copil este agresat …

Pe de altă parte, copilul „agresat“ are de învăţat lecţia stabilirii unor limite sănătoase: să spună nu, să se protejeze, să îşi dea seama când ceva îl supără şi să îşi exprime disconfortul.

Ce facem cu cel care plânge? Îi acordăm timp, mângâiere, îmbrăţişare, îi dăm apă, în funcţie de cât de intens trăieşte problema pe care o are. Sunt acolo pentru sentimentele sale, posibil de frică și teamă.

Ce facem cu copilul care a lovit? Îi oferim empatie, suntem acolo lângă el pentru tot ceea ce trăieşte şi nu vedem, dar intuim. De ce eu, adultul, fac asta? Pentru că aş vrea să îi împlinesc nevoia de siguranţă şi aş vrea să ştie că îl văd, îl aud şi că el contează la fel de mult pentru mine.

Când conflictul s‑a liniştit şi cei doi copii s‑au detaşat de emoţiile lor, îi putem aduce împreună să vorbim și să le oferim alte modalităţi de rezolvare care să evite experienţele dureroase şi de o parte, şi de alta.

Ce facem în cazul copiilor mari?

Odată ce copilul crește, el descoperă potențialul său agresiv. El învață că poate să muște, să lovească, să țipe, să arunce cu lucruri, să folosească anumite cuvinte, să se arunce pe jos și nu se va da în lături să încerce toate aceste tactici. În procesul său de experimentare, el va învăța și ce efecte produce acest comportament asupra celorlalți. Și va fi în mod special atent, ce reacții va stârni în părinții lui, cât de atenți vor fi la el. Iar adulții care contribuie la creșterea copilului fâră să își dea seama, vor intări comportamentul care îi deranjează cel mai mult prin felul în care reacționează la emoțiile și manifestările copiilor.

În astfel de situații, comportamentul agresiv poate deveni o strategie la îndemână în care copilul poate să aibă încredere. Comportamentul agresiv perpetuat se naște din convingerea că ceilalți sunt cauza suferintei noastre. De exemplu, să-și facă singur dreptate. „…„Dacă simt furie, ce pot să fac? Oferă‑mi altceva să mă eliberez de tensiune”, ne spune vocea tăcută a copilului care tot lovește. Așa apar și inevitabilele noastre întrebări de părinți. Ce resurse poți utiliza ca părinte, ca educator, ca pedagog ca să sprijinin un copil care trece prin astfel de experiențe? Cum îmi pot depăși îngrijorarea că propriul meu copil ar putea deveni pe viață un agresor sau o victimă? Cum pot împiedica așa ceva? Învățarea de a gestiona sentimentul de furie pentru a canaliza îndemnurile agresive în acțiuni constructive este o acțiune pe tot parcursul vieții, așadar nu ne oprim nici atunci când ne cresc copiii și avem impresia că nu mai este nimic de făcut.

Ce vreau să-l învăţ pe copil?

E de înțeles că pentru un părinte primul răspuns ar putea fi „conflictele nu sunt bune”. Sau emoțiile negative trebuie evitate. Cum ar fi să privim conflictul ca o oportunitate din care fiecare învață despre emoțiile sale? Despre cum să le înțeleagă și să le controleze? Astfel încât copiii noștri să se simtă în siguranță și să nu mai caute agresiunea ca o formă de conectare, exprimare sau apărare. O șansă de a învăța cum să găsească cooperare şi cum să ofere compasiune, astfel încât să ne fie tuturor bine.

Mamă fiind de 12 ani, îmi este clar că îmi doresc ca niciun copil să nu crească sub eticheta de agresor sau victimă. Știu bine că, din oricare tabără experimentăm agresivitatea, ea este aducătoare de suferință, de disconfort, de neînțelegere, de izolare. Pentru noi, pentru copii, pentru comunitatea în care aceștia cresc.

Sunt convinsă că astfel de gânduri și întrebări nu mi-au adus doar mie nopți nedormite, ci și vouă, dragi părinți. Astăzi însă, cu experiența de educator din care continui să învăț, de practicant al comunicării nonviolente, dar și cea de sprijin al părinților, consider că există soluții și tot felul de instrumente care să ne ajute să măiestrim situațiile de agresivitate. Să ne ajute să ne vindecăm pe noi, pentru a putea fi părinți echilibrați. Și, voi încheia acest ultim paragraf cu o invitație la webinarul de parenting Nu există copii agresivi, care va avea loc miercuri seara, pe 18 noiembrie.